Doi bebeluși găsiți în genți cu imprimeu tartan, reuniți ca frate și soră după zeci de ani

Sursă imagine, Helen Ward
„Am fost găsit într-o geantă cu imprimeu tartan, îmbrăcat în albastru.”
Crescând într-o familie caldă și iubitoare din Belfast, David McBride a știut întotdeauna că fusese adoptat.
Însă abia la 15 ani, când a solicitat un certificat de naștere pentru a se înrola în armată, și-a dat seama cât de puține se știau despre originile sale.
Documentul era aproape gol. Părinții săi biologici figurau drept necunoscuți, la fel ca detalii precum locul și chiar data nașterii.
Tatăl său adoptiv i-a spus tot ce știa și el. McBride era un „copil găsit” - el fusese descoperit când era bebeluș, abandonat pe scaunul din față al unei mașini descuiate.

Sursă imagine, Helen Ward
Împreună, McBride și tatăl său au decis să afle tot ce se putea. Ei au început să facă cercetări la biblioteca publică locală, analizând decupaje și articole vechi din ziare.
La momentul în care a fost găsit, cazul său a ajuns pe prima pagină a ziarelor, deoarece abandonarea copiilor era ceva foarte rar în Irlanda de Nord la acea vreme.
Biserica, explică McBride, oferea adesea sprijin, sau cel puțin adăpost, mamelor și copiilor lor născuți în afara unei căsătorii.
„Dacă o femeie rămânea însărcinată fără să fie căsătorită, ea era marginalizată. Iar problema era [tendința de a] ascunde totul.”
Articolele din ziare i-au oferit puține indicii, dar i-au arătat că fusese bine îngrijit ca bebeluș. „Eram bine hrănit și bine îngrijit.”
A presupus că mama lui fusese tânără și speriată. El s-a decis să încerce să o găsească.
„Gemenii tartan”

Sursă imagine, Helen Ward
Au trecut însă decenii și, în ciuda căutărilor sale și chiar a participării la un program al BBC despre copiii abandonați, McBride a găsit puține răspunsuri.
Apoi, încurajat de sora sa, a decis să facă un test ADN.
Rezultatul acestuia a schimbat totul. El avea o soră biologică.
„A fost un șoc minunat... A fost ca și cum ar fi venit Crăciunul.”
Numele ei era Helen Ward. Însă, în loc să îi răspundă la întrebările despre mama lor, ea avea la rândul ei la fel de multe întrebări: și ea fusese abandonată când era bebeluș.
„Am fost găsită într-o geantă verde, cu imprimeu tartan, într-o cabină telefonică”, spune Ward. „Primul meu gând a fost că eram gemenii tartan.”

Sursă imagine, Helen Ward
Cei doi nu erau gemeni. Se născuseră la un interval de șapte ani și fuseseră găsiți de o parte și de alta a frontierei irlandeze. Cu toate acestea, asemănările erau izbitoare.
„Eu am fost găsită de un șofer de camion”, spune Ward. „În geantă erau un biberon cald și un schimb de haine. Eram îmbrăcată foarte bine și înfășată foarte călduros.”
La fel ca McBride, Ward a crescut într-o familie adoptivă iubitoare, însă când a devenit ea însăși mamă a decis că trebuie să afle mai multe despre propria sa mamă.
A luat legătura cu un asistent social din zona în care fusese găsită și i s-a arătat un certificat de naștere asemănător cu cel pe care McBride îl văzuse cu câțiva ani înainte. Pe document scria „mamă necunoscută” și „tată necunoscut”, precum și „copil găsit abandonat într-o cabină telefonică”.
„Am fost atât de supărată. Ai atât de multe întrebări și este atât de greu să găsești vreun răspuns.”
Ward și-a continuat propriile căutări în anii care au urmat: și-a spus povestea personală într-o emisiune radio cu intervenții ale ascultătorilor și i-a găsit atât pe polițistul care se ocupase de cazul ei în 1969, cât și pe șoferul de camion care o găsise primul.
Însă abia după ce o prietenă i-a cumpărat un kit ADN pentru acasă, ea și-a găsit fratele pierdut odinioară.
„A fost incredibil”, spune ea. „Nu-mi venea să cred.”
O nouă căutare
Când s-au întâlnit în cele din urmă față în față și au recunoscut unul în celălalt trăsături fizice comune, experiența a fost aproape copleșitoare.
„Încerci să cuprinzi totul deodată. Ai atât de multe de spus încât simți că explodezi”, povestește Ward.
„De îndată ce ne-am întâlnit, tot ce era în jurul nostru a părut să dispară”, spune McBride.
Însă, pe măsură ce această căutare se apropia de sfârșit, o alta abia începea: cea a părinților lor.
În cele din urmă, ei au aflat că mama lor murise la vârsta de 90 de ani, cu puțin timp înainte ca ei să se găsească unul pe celălalt. Tatăl lor murise cu ani înainte.
Ei au reușit însă să recompună o parte din povestea familiei lor.
„Mama noastră era o fată de la țară. Tatăl nostru era un băiat de oraș”, spune McBride. „Ea era cu mult mai tânără decât el. Luminile strălucitoare ale orașului au adus-o de pe coasta de vest a Irlandei la Dublin. Tatăl nostru era șeful unei orchestre din Dublin. Probabil l-a cunoscut la una dintre sălile de dans. Ei au avut o relație care a durat peste 40 de ani.”
McBride crede că probabil s-au iubit mult dacă relația lor a durat atât de mult. Dar era o relație complicată.
El era căsătorit. Era și protestant, în timp ce ea era catolică.
Într-o perioadă în care Irlanda era profund divizată pe criterii religioase și încă foarte conservatoare din punct de vedere social, David crede că pur și simplu ei sfidau prea multe tabuuri.
„Catolică și protestant. Copii născuți în afara căsătoriei... Ce șanse aveau?”, întreabă el.

Sursă imagine, Helen Ward
Totuși, avea să urmeze încă o surpriză, una incredibilă. Ward și-a amintit de o poveste despre care citise în anii petrecuți cercetându-și trecutul și care a făcut-o să se întrebe: ar putea avea încă un frate?
„Povestea era despre un bebeluș găsit în 1965 într-o cabină telefonică”, spune ea. „Era într-o geantă și avea lângă el un biberon încă cald. Toate elementele poveștii lui se regăseau și în povestea mea și a lui David.”
O tânără din Australia care a urmărit un program de televiziune realizat de McBride și Ward despre căutările lor a început să se gândească la tatăl ei irlandez, John. S-a dovedit că el era, într-adevăr, fratele lor biologic.
„Era copilul mijlociu”, explică Ward. „Când ne-am așezat toți trei la aceeași masă, a fost ireal. Te uiți la familia ta. Și o mie de întrebări îți trec prin minte. Dar, în acel moment, a fost ceva magic.”

Sursă imagine, Helen Ward
Aceste întrebări fără răspuns și ceea ce Helen descrie drept „conversații nerostite" cu părinții lor au lăsat un gol despre care amândoi spun că s-ar putea să nu fie umplut niciodată.
Cu toate acestea, nici Helen, nici David nu simt că o pot judeca pe mama lor pentru deciziile pe care le-a luat.
„Trebuie să fi fost îngrozitor pentru ea”, spune Helen, „să-și abandoneze cei trei copii la scurt timp după ce i-a purtat în pântece și i-a adus pe lume.”
David povestește că a văzut o înregistrare video cu mama lor la bătrânețe, ținând strâns o păpușă și refuzând să-i dea drumul.
„Mă întreb dacă, spre sfârșitul vieții, mintea ei îi spunea: «Acesta este copilul meu. Am pierdut trei copii și nu o să mi-l luați și pe acesta.»”
Bazat pe un episod al programului Outlook de la BBC World Service.
Traducerea în limba română a acestui articol, publicat inițial în limba engleză, a fost realizată cu ajutorul tehnologiilor de inteligență artificială. Conținutul tradus a fost revizuit de un jurnalist BBC înainte de publicare. Aflați mai multe despre cum folosim inteligența artificială la BBC.
Editat de Viorica Toma.




