Părinții mei au ales să moară împreună, iar eu a trebuit să înfrunt singur durerea

Els, Jan și Bas. Els are părul scurt și gri, poartă ochelari și o bluză bleumarin. Jan are părul șaten și gri și o mustață șatenă, mare și stufoasă, și poartă un top polo cu dungi albastre și albe. Bas are părul scurt și șaten și poartă un tricou gri pe sub un top bleumarin și alb.
Legendă imagine, Bas fotografiat cu părinții săi, Els și Jan, în 1994
    • Autor, Linda Pressly
  • Data publicării
  • Timp de lectură: 8 min

Avertisment: Pentru unii oameni, acest articol ar putea fi tulburător.

Într-o zi de iunie în 2024, dis-de-dimineață, Bas a oprit mașina lângă autorulota părinților săi, parcată într-un port de agrement însorit din nordul Olandei.

Părinții săi, Jan și Els, își petrecuseră mare parte din anii de căsnicie pe apă. Acum, trecuți de 70 de ani, nu mai puteau gestiona o casă plutitoare. Autorulota lor, amplasată aproape de iahturi și ambarcațiuni de agrement, era cea mai apropiată alternativă pe placul lor.

Jan și Els s-au urcat în mașina fiului lor, iar Bas a pornit motorul. Aceasta avea să fie ultima dată când își conducea părinții undeva. Pentru Jan și Els, această călătorie - către centrul de îngrijiri paliative local - urma să fie chiar ultima.

La ora 10 și jumătate în acea dimineață, urma ca medicii să le administreze medicamente letale, iar cei doi să moară împreună, într-o procedură cunoscută în Olanda drept eutanasie în cuplu. Este legală și este rară, însă, de la an la an, tot mai mulți olandezi aleg să își încheie viața astfel.

Els și Jan lângă un lac în 2012. Els are părul scurt și gri și poartă ochelari cu lentile subțiri, un top cu model și un colier mare. Jan are părul gri și o mustață stufoasă și poartă o cămașă albastru deschis.
Legendă imagine, Jan și Els și-au petrecut cea mai mare parte a anilor de căsnicie pe apă

Cu trei zile înainte de data stabilită pentru moartea lor asistată la centrul de îngrijire local, Jan și Els au acordat un interviu echipei BBC în autorulota lor. Jan trăia cu dureri permanente, o consecință a anilor petrecuți transportând marfă pe rutele navigabile interioare ale Olandei. Els fusese diagnosticată cu demență. Povestea lor a fost preluată și comentată în întreaga lume.

Acum, la mai bine de doi ani după acest moment, singurul copil al cuplului vorbește despre cum a încercat să-și convingă părinții să amâne momentul morții, susținând în același timp decizia lor de a nu-și prelungi suferința. El descrie povara emoțională pe care această alegere a pus-o asupra lui și singurătatea profundă care a urmat.

Călătoria

Bas plănuise un traseu pitoresc către centrul de îngrijire, care trecea prin pajiștile și de-a lungul canalelor din Friesland.

„Îmi amintesc și acum întreaga călătorie”, spune el. Mama sa stătea pe bancheta din spate, iar tatăl său, pe scaunul din dreapta. La început au vorbit. Els părea hotărâtă în privința deciziei lor de a recurge la eutanasie.

„Mama era convinsă, era sigură că vrea să facă asta”, spune Bas. „Dar tata era puțin emoționat.”

Jan și-a întrebat fiul dacă făceau ceea ce trebuie. Bas a fost luat prin surprindere. Se gândise că mama lui ar putea fi cea care să aibă îndoieli.

„Mama mea s-a bucurat întotdeauna foarte mult de viață”, spune el. „Îmi amintesc că mi-a spus: «Mi-ar plăcea să ajung la 80 de ani, poate chiar la 90.»”

Însă tatăl său vorbea despre eutanasie de mai bine de zece ani, din cauza durerilor cu care trăia de multă vreme.

În mașină, Bas și-a liniștit tatăl. După ce Jan s-a calmat, și-au continuat drumul în tăcere, ascultând muzică și privind peisajele.

O fotografie alb-negru a unui bărbat și a unei femei pe o barcă cu pânze. Alte două barci pot fi văzute în depărtare pe apă, în fundalul îndepărtat.
Legendă imagine, Els și Jan, fotografiați aici în 1977, erau navigatori pasionați de curse

În lunile dinaintea acestei călătorii în familie, Bas a încercat să-și convingă părinții să amâne momentul morții.

„Am încercat să-i conving să mai rămână puțin. De ce să nu aștepte până la iarnă sau chiar până anul viitor?”

Bas era măcinat de sentimente contradictorii. Deși considera că decizia părinților săi de a solicita eutanasia era cea corectă, nu voia să-i piardă.

„Tatăl meu trăia în situația asta de 10-15 ani, așa că probabil ar mai fi putut rezista câțiva ani. Dar cred că, dacă ar mai fi așteptat un an, atunci mama ar fi avut probleme...”

Dacă Els și-ar fi amânat solicitarea pentru eutanasie, exista riscul ca boala Alzheimer să avanseze, ceea ce ar fi putut însemna că nu va mai fi considerată capabilă să ia singură decizia de a-și încheia viața.

La centrul de îngrijire

Bas a găsit un loc de parcare.

„Tata și-a luat rămas-bun de la mașina mea. Îi plăcea mașina mea și a spus: «Bună treabă» și «mulțumesc».”

„Apoi am intrat înăuntru”, spune Bas. „Imaginați-vă cum este să faci asta, să fii în locul lor, să faci acea călătorie și acea ultimă plimbare. Pare atât de ireal.”

În următoarele două ore, membrii familiei și prietenii lor au venit și au plecat. Au depănat amintiri și au ascultat muzică. La un moment dat, lui Bas i-a trecut prin minte să oprească totul.

„Am simțit că aș vrea să zic: «Bine, hai să plecăm... Hai să ne urcăm în mașină și să plecăm de aici»”, spune el. „Dar nu am vrut să aduc în discuție nimic care i-ar fi făcut să se simtă nesiguri - susținusem întregul proces [al eutanasiei].”

„Mai bine să-i ajut să fie calmi și să folosesc acel moment pentru a-mi lua rămas-bun.”

Puțin înainte de ora 10 și jumătate, medicii au sosit pentru a le injecta lui Jan și Els medicamentul letal care urma să le provoace moartea. Cei doi stăteau întinși pe paturi de spital, unul lângă celălalt. Iar în acele ultime clipe, înainte ca ei să-și piardă cunoștința, Bas a văzut cât de apropiați erau părinții săi.

„I-am văzut poate de trei sau patru ori în toată viața mea mergând de mână”, spune el. „Dar acum stăteau acolo întinși, ținându-se de mână. Și asta m-a făcut să mă simt bine - chiar făceau asta împreună.”

Bas descrie prima jumătate de oră după ce părinții săi au încetat să mai respire drept „un fapt concret” - nu mai erau în viață.

„Apoi realizezi care este situația - este un sentiment de neimaginat.”

Jan și Bas. Jan are părul șaten și o mustață șatenă, mare și stufoasă, și poartă un top alb, pantaloni scurți bleumarin și șlapi roșii. Stă pe un scaun într-un spațiu cu iarbă, în timp ce Bas stă în apropiere. Bas, fotografiat când era mic, are părul blond deschis și poartă un tricou și pantaloni scurți cu dungi albastru deschis și albe.
Legendă imagine, Jan a antrenat echipe de hochei - își lua adesea fiul cu el

Acolo, la centrul de îngrijire, durerea l-a copleșit pe Bas. A început să simtă o profundă singurătate.

„Doliul este ceva foarte, foarte profund prin care trebuie să treci”, spune el, „iar eu nu am frați sau surori - chiar m-am simțit singur.”

Dacă am fost crescuți de doi părinți, atunci când primul moare, ne putem împărtăși amintirile și tristețea cu celălalt ca parte a procesului de doliu. Însă Jan și Els dispăruseră amândoi.

„A fost ca și cum mi-ar fi fost tăiate picioarele”, își amintește Bas.

Doliul său s-a manifestat și fizic. Timp de patru sau cinci săptămâni s-a simțit rău. Îl durea tot corpul.

„Nu aș recomanda cu adevărat acest lucru altora și poate că aceasta este o concluzie dificilă”, spune el. „Poate că pentru ei [părinții mei] a fost cea mai bună opțiune, dar faptul că i-am pierdut pe amândoi în același moment a avut un impact foarte, foarte puternic.”

O pagină cu fotografii dintr-un album de familie îi arată pe Bas și pe mama lui privind bărcile cu pânze și înapoi acasă, în scaunul său înalt, fiind hrănit.
Legendă imagine, Els și Jan l-au dus pe Bas la competiții de navigație când era copil

Au plecat Jan și Els prea devreme?

Printre persoanele care intenționează să solicite eutanasia în Olanda, în special cele diagnosticate cu demență, precum Els, alegerea momentului potrivit pentru a-și încheia viața poate fi extrem de dificilă.

  • 9.958 de persoane din Olanda au ales să moară prin eutanasie în 2024
  • 427 dintre cei care au ales moartea prin eutanasie în 2024 sufereau de demență - șase aveau demență avansată
  • 108 persoane au ales moartea prin eutanasie în cuplu (54 de perechi) în acel an

Sursa: Comisiile Regionale de Evaluare a Eutanasiei (RTE)

Pe lângă faptul că trebuie să demonstreze că suferă în mod insuportabil, acestea trebuie evaluate de medici ca având încă capacitatea de a decide singure că doresc să moară. Acest lucru poate provoca o anxietate profundă în rândul pacienților cu demență care iau în considerare eutanasia, explică dr. Rozemarijn van Bruchem, medic geriatru și specialist în etică la Centrul Medical Erasmus din Rotterdam.

„Ei se gândesc: «Am această capacitate acum, dar acum este prea devreme. Dar luna viitoare ar putea fi prea târziu. Așadar, cum decid când trebuie să încep acest proces, pentru a afla dacă îndeplinesc criteriile și dacă pot obține aprobarea pentru eutanasie? Iar dacă aștept prea mult, nu cumva voi pierde această posibilitate?»”

Dr. van Bruchem spune că tocmai faptul că eutanasia este legală în Olanda îi face pe unii dintre pacienții săi să trăiască această anxietate. Ei știu, de asemenea, că aprobarea unei morți asistate în cazurile de demență avansată este rară. În țări în care eutanasia este interzisă, precum Regatul Unit, persoanele cu demență se pot confrunta cu numeroase dificultăți, însă rareori trebuie să cântărească astfel de decizii de viață și de moarte, așa cum a făcut Els.

În 2024, ea a declarat pentru BBC că ea și soțul ei nu mai puteau aștepta, deoarece exista riscul ca boala Alzheimer să avanseze. Iar Jan era hotărât să moară alături de Els. El a declarat pentru BBC că s-ar putea să plece prea devreme, însă își trăise viața, iar aceasta fusese una împlinită.

A fost totul spus?

O pagină dintr-un album foto marcat ca fiind din vara anului 1985, care prezintă diverse fotografii cu Bas și tatăl său, pe bărci și jucându-se lângă apă.
Legendă imagine, Bas a moștenit pasiunea părinților săi pentru bărci și apă

Jan și Els erau foarte conștienți de povara pe care deciziile lor privind sfârșitul vieții o puneau asupra fiului lor. Bas a participat la toate întâlnirile pe care părinții săi le-au avut, separat, cu medicii lor pe parcursul procesului de eutanasie. În familie au existat discuții deschise. Adesea, atunci când cineva drag moare, rămân regrete, mai ales din cauza lucrurilor care au rămas nespuse. Pentru Bas, nu a fost cazul.

Cu două zile înainte de programarea lui Jan și Els la centrul de îngrijire, luni, pe 3 iunie, el le-a scris o scrisoare.

„Avea cam opt pagini”, spune Bas. „Am mers la autorulota lor târziu, în seara de sâmbătă, cu două zile înainte de eveniment. Le-am citit întreaga scrisoare. Era despre viețile noastre și despre cât de recunoscător le eram pentru tot ce au făcut.”

Jan și Els au fost profund emoționați. Și, la fel cum rareori își arătau afecțiunea unul față de celălalt în public, nici față de fiul lor nu fuseseră vreodată foarte afectuoși.

„Simți că te iubesc, dar îți arată dragostea lor prin ceea ce fac, nu neapărat prin cuvinte sau îmbrățișări”, spune Bas. „Mama făcea asta mai des după ce a dezvoltat demență, dar tata nu a făcut-o niciodată. Nu primisem niciodată o îmbrățișare de la el.”

Acest lucru s-a schimbat în autorulotă, în acea ultimă seară de sâmbătă. Jan l-a îmbrățișat pe Bas.

„A făcut-o după acea scrisoare. A fost, poate, unul dintre cele mai frumoase momente.”

„Totul fusese spus.”

Traducerea în limba română a acestui articol, publicat inițial în limba engleză, a fost realizată cu ajutorul tehnologiilor de inteligență artificială. Conținutul tradus a fost revizuit de un jurnalist BBC înainte de publicare. Aflați mai multe despre cum folosim inteligența artificială la BBC.

Editat de Viorica Toma.